Este o tulburare relativ rară care rezultă din pierderea vascularizaţiei la nivelul unei zone osoase de sub suprafaţă articulară, care necrozează. Cartilajul care acoperă ţesutul osos necrozat rămâne intact iniţial, hrănindu-se din lichidul sinovial. Când este resorbit osul necrozat, cartilajul îşi pierde suportul, iar fragmente din el pot fi deplasate în spaţiul articular. Apare cu o frecvenţă mai mare la adolescenţi, atlete tinere. Lăsată netratată poate conduce la modificări degenerative precoce cu durere cronică şi impotenţă funcţională.
Cauzele apariţiei osteocndritei disecante:
- traumatisme,
- ischemia,
- ereditatea.
Există două tipuri principale de osteocondrită: forma adultă, care apare după ce cartilajul de creştere se închide, şi forma juvenilă, care apare la pacienţii cu cartilaje deschise.
Zonele cele mai frecvent afectate includ, în ordinea descrescătoare a frecvenţei, condilii femurali, talusul şi capitulum humeral. Genunchiul este implicat în aproximativ 75 % din cazuri. Zona neportantă a condilului femural medial este locul în 85% din cazurile de osteocondrită disecantă a genunchiului. În 20-30% din cazuri este bilaterală.
Diagnosticu la osteocondrita disecanta se face prin examenul radiologic, iar rezonanţa magnetică are un rol important în determinarea stabilităţii fragmentului osteo-cartilaginos lezat.
Tratament – Osteocondrita disecanta
Conservator: de elecţie pentru leziunile stabile. Include: monitorizarea, evitarea efortului fizic, kinetoterapie, întreruperea activităţilor sportive pe o perioadă de minim 6-8 săptămâni.
Chirurgical: artroscopic, în cazul în care simptomele persistă condiţiile unui tratament conservativ sau în leziunile instabile. În funcţie de concluziile chirurgicale, un fragment liber poate fi îndepărtat, excizat, cartilajul poate fi debridat sau leziunea poate fi găurită pentru a promova revascularizarea. După o intervenţie chirurgicală, recuperarea (kinetoterapia) trebuie să fie iniţiată precoce. Trebuie insistat asupra exerciţiilor de streching la nivelul musculaturii periarticulare care vor determina stabilitate articulară. Pacienţii trebuie să fie urmăriţi din trei în trei luni prin anamneză şi examene clinice si paraclinice, până la dispariţia simptomelor clinice.
Terapia chirurgicală: Opţiunile chirurgicale au inclus tradiţional forajul defectului, înlăturarea corpilor fragmentaţi, fixarea acestora la locul de separare şi plasarea de grefe osteocondrale. Metodele intervenţionale curente includ fixarea leziunii, forajul în leziune şi mozaicplastia autologă osteocondrală cu transplant de condrocite autolog.
Prognostic
Evoluţia naturală şi prognosticul prin tratamentele diferite variază în funcţie de vârsta pacientului, de articulaţia afectată şi de stadiul leziunii. Afectarea genunchiului se vindecă prin terapia conservativă dacă nu există corpi pierduţi. Rezultatele favorabile sunt de 94% la pacienţii trataţi prin ortoză pentru 4 luni. Forma adultă a bolii răspunde rar la tratamentul conservativ. Pacienţii juvenili cu afectarea gleznei răspund la terapia conservativă mai bine decât cei adulţi. Forma adultă a afectării cotului răspunde mai bine la intervenţia chirurgicală.
Implantarea de condrocite autologe şi mozaicplastia sunt încă proceduri relativ noi. Rezultatele lor iniţiale sunt promiţătoare, totuşi sunt necesare noi date înainte de a recomanda ferm procedurile. Sunt necesare studii pentru a diferenţia răspunsurile la aceste terapii pentru formă adultă şi juvenilă a bolii.
